Makanaku no.3

Uneori mă oftic intens că par să nu am vreme de un pahar de vorbă din când în când... Dar, mă rog, îmi fur singur căciula spunându-mi că mâine voi avea mai mult timp la dispoziţie... Şi din nou mâine, sau pe week-end, ori poate celălalt...

Eh, aseară stăteam la palavre cu un om tare special.

Ideea e că amicul ăsta al meu, printre multe alte lucruri deştepte, mi-a dar să ascult o piesă bună, cu nişte versuri ... alese. Auzite de atâtea ori înainte, dar nu într-adevăr ascultate.

Şi din nou mi-a revenit imaginea aceea că de atâtea ori trecem pe lângă lucruri faine, dar nu ne deranjăm să ridicăm privirea, să scoatem căştile din urechi şi să ascultăm măcar un minut, măcar 30 de secunde... La naiba, ce folos au toate câte le-a creat omenirea? Ce folos că poţi face azi în 3 ore un drum care acum un secol ne-ar fi luat 3 săptămâni? Nu era mai simplu, mai bine atunci? Am devenit mai buni? Atunci păream să ştim unde e nordul şi care-i calea, acum nu ne oprim din goana asta nebună pentru nimic în lume.

Unde-s zilele când vineri seara se umplea oraşul de lume mergând la teatru, parcurile pline de lume zâmbind? Atunci prieten era cel cu care puteai sta la depănat poveşti, azi cel al cărui număr se găseşte în mobilul tău. La naiba cu tot progresul. Dacă asta e evoluţie, mulţumesc, dar nu poftesc.

Şi altă chestie era "do no harm". E acelaşi neminem laedere de care mai ziceam eu. Cât de simplu părea să fie totul pentru el. Şi cât de mult calm. Atâta calm în voce, fără urmă de înverşunare, de pasiune răutăcioasă. Take it easy, spune el. Eh, mi-aş dori, am să încerc.

În definitiv e un artist. Basca jos.