Am citit azi un text foarte interesant despre migraţie. E un articol despre saşii din Transilvania, sau mai precis despre lipsa lor. Despre lehamitea care probabil i-a pătruns până în măduva oaselor. Nu au plecat pentru că nu puteau vorbi în limba lor. Se născuseră aici, erau o comunitate puternică, azi a mai rămas doar o umbră. În 1910 erau (dacă datele recensământului sunt corect prezentate) vreo 800.000. În 2002 mai erau vreo 60.000. Ce i-a făcut pe oamenii ăştia să plece?
„Am sa va spun de ce au plecat sasii. Am sa va spun o fabula. Imi pare rau ca aflati acest adevar de la mine. Nu mai am mult de trait. Trebuia sa spun cuiva ce gindesc de multa vreme. Nu stiu cine de pe lumea asta nu putea rabda sa afle ca eu exist, dar daca ati ajuns aici inseamna ca trebuia sa se intimple.
Asadar, pe dealuri traiesc un iezen si o vulpe. Iezenul are picioare scurte si groase, maninca doar ierburi si fructe, nu e carnivor. El sapa bine vizuinile. Vulpea are picioare subtiri si iuti, alearga repede, e vinatoare, are miros bun, dar nu sapa. In fiecare primavara iezenul isi face o vizuina.
Vulpea se teme de el. Se uita de departe, iar dimineata, se duce, pe furis, si-si face nevoile la gura vizuinii. Iezenului ii miroase, dar nu are ce sa faca. Vulpea se duce si a doua dimineata si face treaba urita. Si a treia. Pina cind, iezenul nu mai poate suporta mirosul si pleaca. Paraseste vizuina. Ii ramine vulpii. Vulpea este istoria, doamna, istoria care a facut la usa sasilor multe dimineti la rind.“
Ei, bine, de multe ori m-am gândit oare ce genă ne face să ne #¤#¤# în uşă. A noastră, a altuia, nu contează. De ce avem renumele pe care-l avem în lume. Italia e doar un exemplu la îndemână.
Cum să nu te gândeşti azi la vorble atât de des rostite "ne-ar trebui vreo câţiva nemţi"...
Ei, bine, am avut nemţi, dar n-am ştiut să-i păstrăm, să-i respectăm, să-i ajutăm să ne ajute...
La naiba.
„Am sa va spun de ce au plecat sasii. Am sa va spun o fabula. Imi pare rau ca aflati acest adevar de la mine. Nu mai am mult de trait. Trebuia sa spun cuiva ce gindesc de multa vreme. Nu stiu cine de pe lumea asta nu putea rabda sa afle ca eu exist, dar daca ati ajuns aici inseamna ca trebuia sa se intimple.
Asadar, pe dealuri traiesc un iezen si o vulpe. Iezenul are picioare scurte si groase, maninca doar ierburi si fructe, nu e carnivor. El sapa bine vizuinile. Vulpea are picioare subtiri si iuti, alearga repede, e vinatoare, are miros bun, dar nu sapa. In fiecare primavara iezenul isi face o vizuina.
Vulpea se teme de el. Se uita de departe, iar dimineata, se duce, pe furis, si-si face nevoile la gura vizuinii. Iezenului ii miroase, dar nu are ce sa faca. Vulpea se duce si a doua dimineata si face treaba urita. Si a treia. Pina cind, iezenul nu mai poate suporta mirosul si pleaca. Paraseste vizuina. Ii ramine vulpii. Vulpea este istoria, doamna, istoria care a facut la usa sasilor multe dimineti la rind.“
Ei, bine, de multe ori m-am gândit oare ce genă ne face să ne #¤#¤# în uşă. A noastră, a altuia, nu contează. De ce avem renumele pe care-l avem în lume. Italia e doar un exemplu la îndemână.
Cum să nu te gândeşti azi la vorble atât de des rostite "ne-ar trebui vreo câţiva nemţi"...
Ei, bine, am avut nemţi, dar n-am ştiut să-i păstrăm, să-i respectăm, să-i ajutăm să ne ajute...
La naiba.
No comments:
Post a Comment