Go

Dacă poţi - taie, nu ameninţa că tai.

De foarte multă vreme îmi zburda printre urechi o mare dilemă...neînţelegerea jocului "GO". Fascinaţia dificultăţii extreme îmbrăcată în simplitate maximă. Ce poate fi mai simplu decât nişte linii şi nişte nasturi? (desigur, lipsa lor, dar nu despre asta e vorba.) Şi de aici filosofie... Aici sau dincolo? Unde pun pietricica? E mai liber decât şahul, unde mutarile sunt oarecum limitate de tipul piesei, de distanţa pe care o poţi acoperi într-un timp dat, etc.

Eh, astăzi am citit pentru prima dată (în mod serios) vreo două rânduri despre GO. Ba chiar am reuşit să prestez un scor rezonabil dintr-un test pe tema asta. Ceea ce mi-a plăcut şi mi-a dat şi mai multe aripi. Şi ajungem la înţelegerea jocului. Unde am dat de o foarte frumoasă chestie, cu valoare de principiu:

Nu îţi repara greşelile.

hmmmm, zic, nu-mi mai place. Am fost întotdeauna fan declarat al ideii de a face tot ce-ţi stă în putere să repari tot ce vreodată ai stricat. Dar, revenind la ideea ăstora, mi-am zis să mai citesc un rând sau două. Poate nu e chiar aşa de grav. Iar aşteptarea nu mi-a fost lungă.

Nu juca pietre bune după pietre proaste.

Eh, acum e de gândit.
Să repar acum tot ce pot, indiferent de costuri?
Să aştept puţin să se mai decanteze lucrurile?
Să aştept până când greşeala de ieri nu mai e atât de gravă?
Să aştept până când greşeala îmi aduce un avantaj?

La naiba, pare fain jocul ăsta.
Încă vreo câteva din filosofiile lor:

În situaţii nerezonabile, o mutare nerezonabilă este rezonabilă.

Când eşti gata să câştigi, joacă simplu; când eşti gata să pierzi, joacă complicat.

Cine joacă încet, câştigă încet; cine joacă repede, pierde repede.

nais. rili nais.