RRR

Zilele-astea am fost la bâlci ... în cel mai neaşteptat loc. La munte. Mda, la bâlci, n-am greşit. E drept, au lipsit acadelele şi vata pe băţ, dar tot bâlci se cheamă.

De foarte mulţi ani numeam Bucegii ca fiind „bulevardul”, acel loc unde puteai întotdeauna găsi cele mai dragi specii de bipezi, ceea ce îndeobşte se înscrie în categoria „şoşonari”. Acum câteva săptămâni găsisem în Padina pe un nene (de altfel tare haios) care a cântat zi-lumină la acordeon. (adică şoşonar&manelist, yummy).

Dar să revenim. Am fost, deci, la PadinaFest. A doua ediţie. Noroc că am apucat să am treabă că altfel cred că mă supăram tare. Sau mă duceam la o manşă. A fost lume multă, cam la fel de multă cât era într-un week-end obişnuit de august-septembrie din anii ’90. Corturi multe ca şi atunci, dar şi o groază de maşini. Scenă şi concerte (say what?), balon cu aer cald şi tot aşa.

Dar a fost şi foarte lume faină, lumea aceea care ştie ce înseamnă să baţi potecile cu rucsacul în spate, cum se strânge gunoiul înainte de plecare, ce înseamnă cântat la foc şi tot aşa.

Şi a mai fost tiroliană, a fost pod indian, urcat pe plasă. Am înţeles că a fost şi căţărare, dar n-am apucat să văd ori să încerc.

Am cunoscut un om foarte interesant. Din garda veche de montaniarzi, dintre aceia care construiau refugii, care marcau poteci, care trăiesc pasiunea pentru munte şi caută să transmită şi altora acest dulce microb.

Una peste alta, am montat tiroliana, am întins corzi, am montat sisteme de scripeţi şi am socializat. Uriaşa majoritate a celor care au venit la tiroliană au fost oameni faini. Vreo câţiva.

Şi “rrr”

Mai mergem.

edit: Am o febră musculară de toată frumuseţea...